Distincția pe care o fac e lipsită e nuanțe, dar ajută. Prin “filme europene” înțeleg acele filme care nu sunt făcute după rețetele obișnuite de la Hollywood. Poate fi un film românesc, unul finlandez, iranian sau japonez, dar senzația este aceeași: trăiești o altfel de experiență cinematografică.

Un film american înseamnă divertisment. Ai parte de acțiune, de efecte speciale, răsturnări de situație și un final fericit. Este o încântare continuă, e o plăcere să vezi un film american. Îi cunoști clișeele, dar te bucuri de experiență și te lași purtat de poveste.

Prin comparație, un film european este altceva: nu are un fir epic unitar, dialogurile sunt puține, scenele sunt lungi, zona aluziilor și sugestiilor este largă și te izbești – uneori la tot pasul – de simboluri

Într-un final american, ți se explică tot felul de lucruri și ai parte de personaje care povestesc – pentru spectator – cum stă treaba: arată cum funcționează un dispozitiv, descrifrează un mister, explică ce s-a întâmplat în scena anterioară și tot așa. Un film american este o lecție de cultură generală care conține un mesaj moralizator: teroriștii nu sunt buni, dacă pică pe mâna unor personaje negative, tehnologia poate avea efecte devastatoare, sinceritatea este crucială într-o relație, nu trebuie să renunți la visele tale și există speranță chiar și cele mai negre circumstanțe.

Într-un film american, fiecare unitate de timp este umplută cu acțiune și cu dialoguri. Nu există “nu se întâmplă nimic”. Când urmărești un film european te izbești totuși de scene în care nu se întâmplă nimic: eroul iese din casă și merge minute în șir pe o stradă pustie, doi îndrăgostiți se privesc îndelung și nu-și spun niciun cuvânt, un bătrân stă pe o bancă, un politișt se așază la masă și mănâncă singur minute în șir. Nu există personaje-accesorii care să-ți explice ce înseamnă totul, finalul nu este tocmai fericit, iar misterele nu se rezolvă.

Un film european nu-și propune să te distreze. Dimpotrivă, ți se pun în față realități crude, ești scos din zona de confort, ești îndemnat să fii atent la aluzii, să intrepretezi, să faci paralele, să participi afectiv, să te pui în locul unui personaj și să meditezi.
Când pe ecran nu se întâmplă mai nimic, trebuie să te întrebi ce ți se întâmplă tie însuți când te uiți un asemenea film. Ce senzații îți trezește, ce asocieri, ce amintiri, ce gânduri și ce întrebări? Nu este un proces tocmai confortabil și acesta este unul dintre motivele pentru care astfel de filme nu au succes de box office.

Să urmărești Călăuza sau 2001: A Space Odyssey este o experiență artistică, chiar spirituală. Este ca și cum ai citi o poezie, ca și cum ai asculta o simfonie, ca și cum te-ai apropia de un text religios (cu multe intrepretări, cu multe planuri puse în joc, cu un centru prezent sau absent, cu întrebări fără răspunsuri clare). În mod ideal, după ce vezi un asemenea film, ceva trebuie să se schimbe în tine însuți. Nu pot rămâne același.
Să te uiți – The Turin Horse – minute în șir și în mod repetat cum fiica aduce apă de la fântănă, iar tatăl mănâncă cu o singură mână cartofi copți este o experiență artistică în care simți ce înseamnă “the heaviness of human existence”.

Dacă într-un film american, te întâlnești cu propriile concluzii, într-un film european, găsești întrebări, dileme și probleme inconfortabile, angoase și mistere.

Toate acestea nu sunt lucruri dramatice. Problema apare doar atunci când divertismentul invadează orice formă de artă (cinematografie, literatură, muzică) și se prezintă ca singurul mod de a gusta produsele culturale din jurul nostru.

A vedea un film, a citi o carte, a asculta un fragment muzical nu presupune întotdeauna o plăcere, o încântare și o distracție. Poate fi dureros să vezi un film, poți trăi o dificultate inițiatică atunci când citești un roman, poți fi invadat de tristețe și melancolie atunci când asculți o simfonie.
A evita toate aceste lucruri este o fugă de autentic și o sărăcire a propriei vieți.