Un organism sanatos nu-l simti. Incepe sa “apara” abia cu primele semne de boala. Un stat bolnav, niste institutii bolnave le simti zilnic. O clasa politica bolnava o simti vrand-nevrand. Intr-un curs normal al lucrurilor, administrarea treburilor cetatii (la urma urmei, aceasta este sau ar trebui sa fie politica) ar trebui sa se intample fara zgarieturi si frecusuri. N-as vrea ca organismul propriu sa ma anunte de existenta lui prin celule anormale, prin dureri de cap, prin dureri de stomac. Daca se intampla zilnic, treptat creierul ajunge la iluzia ca astfel este starea sa fireasca. Si nu se mai mira.
“Un organism e sănătos atâta vreme cât fiecare organ îşi vede, pe tăcute, de treaba lui.”
Am sapte ani de cand nu ma mai uit la televizor si nu pot spune c-am pierdut lucruri esentiale pentru orientarea mea spirituala, insa pot sa-mi imaginez ca-n Romania e nevoie doar un televizor aprins ca sa nu te plictisesti. Incidentul cu Ludovic Orban o confirma inca o data. Am dat un click la piticu, am ajuns la Realitatea si vazand cateva fragmente video mi-a fost de-ajuns sa regret ca am aflat de toate aceste lucruri. Ca m-am lasat invadat de ceea ce Mircea Eliade numea Teroarea Istoriei.
Observ in jurul meu (nu dau nume) un exercitiu hermeneutic foarte bine pus la punct: intotdeauna nimic si nimeni nu sunt ceea ce par sa fie. Mereu exista un substrat dincolo de intamplari si incidente, mereu exista niste motivatii ascunse dincolo de un gest. Mai mult decat un dincolo, intotdeauna exista un subteran, un subsol intunecat al evenimentelor. Totul e plin de adevaruri subversive pe care toti cei “patiti” ti le pot servi oricand. Iti spun eu cum sta treaba inseamna de fapt Iti spun eu pe cate cadavre sta treaba.
Sitirile (urmaresc neregulat cateva cotidiene online) par niste explozii de nefiresc atat de bine distribuite in doze incat starea de anormalitate a ajuns sa para default.
Exista un nefiresc autohton la care in mod naiv nu voi dori niciodata sa devin imun.
Te mira?
Da, sunt mereu surprins.
Pe mine nu ma mira pt ca m-am obijnuit…
“intotdeauna nimic si nimeni nu sunt ceea ce par sa fie.” tu esti ceea ce pari?
🙂
E bun comentariul lui Ion pentru ca exact asta vroiam sa zic… Nu e totusi bine ca inca esti mereu surprins? Omul are capacitatea extraordinara de a se adapta la aproape orice. Indura, sufera, se obisnuieste si intr-un final ramane nepasator. Asa ajungem sa ignoram cu usurinta lucruri absolut infioratoare. Si tocmai de aceea sunt de dorit indivizi care opun rezistenta. Care nu se obisnuiesc cu sistemul si care vor sa-l vada mergand altfel… Nici eu nu vreau sa devin imun. E o chestie buna de dorit pe post de cadou de Craciun, nu? 🙂
Ion, vaccinat cu indiferenta?
Batarflash, imi fac iluzia ca intre ce sunt si ce par exista o legatura sanatoasa:)
Corwin, ah Craciunul… imi topeste putin din armura:)
indignarea/stupoarea ta mi se pare absolut legitima. cea a domnului Liiceanu mi s-ar parea la fel de legitima, dar poate in alte conditii. poate in acelea in care ne-ar putea da iluzia ca intre ceea ce este si ceea ce pare ar exista o legatura sanatoasa.
Pingback: Inutilitati « pocoquenada
Ca noi nu suntem ceea ce parem a fi nu este neaparat o tragedie numai in masura in care, asa cum ii raspundeai corect lui Batarflash, distanta intre ceea ce suntem si ceea ce paream a fi nu este una inteligibila in unitati de masura astronomice (insa adevarul este ca exista multe asemenea persoane in fiecare zi in viata noastra si doar simpla lor prezenta poate fi o tragedie, iar daca iti mai sunt si sefi lucrul acesta devine de-a dreptul sinistru!).
Trist este faptul ca ne obisnuim cu realitati amendabile fara sa ne prea dam seama. Un bun amic, plecat in urma cu vreo cinci ani in strainatate, observase, intorcandu-se pentru scurt timp in tara, intr-o plimbare pe care o faceam impreuna pe B-dul Magheru, ceva ce mie incepuse sa-mi para firesc. Regret, nu mai tin minte observatia, dar am deschis ochii abia la remarca lui, care era corecta! Pentru redesteptarea spiritului meu critic a fost nevoie de o alta voce, din afara “sistemului meu imunitar”, si, sincer sa fiu, lucrul acesta m-a ingrijorat peste masura!
O realitate care incepe sa ni se para normalitate, desi nu e (!), aceasta este marea noastra problema. Fiindca, asociata cu lipsa spiritului critic (care presupune educatie si spirit civic!), realitatea perversa sau, cum spui tu, “nefirescul autohton” care se prezinta in mintea noastra ca normalitate este inceputul dezastrului.
Nu simti cum pasim intr-acolo?…
@jez
Pentru ca l-ai invocat aici pe Liiceanu, imi amintesc (si iti amintesc!) de penibilul lui text despre niste masini germane, pe care le botezase nu-stiu-cum, slavindu-le cu nesimtire, pe prima pagina a unui cotidian central, intr-un soi de publicitate (abia) mascata, care se vroia o proza de weekend.
Lui, sunt ferm convins, nici astazi textul acela dizgratios (ca sa folosesc un eufemism!) nu i se pare o eroare… Este o forma de pervertire a unui intelectual de la care am fi avut pretentii…
De atunci, si masina mea are un nume. Care? Ai ghicit, Liiceanu! O vroiam “doamna”, dar nu a fost sa fie. A intervenit “brutal”… Liiceanu!
De altfel, draga Jez, iti amintesc de faptul ca Liiceanu, printre altele, s-a pronuntat ferm impotriva prezentei lui Vladimir Tismaneanu in fruntea Comisiei prezidentiale de analiza a dictaturii comuniste in Romania, din motive lesne de inteles, pe care, de altfel, le-a si expus in emisiunea care ii fusese oferita la “Realitatea TV”. Nu e ciudat cum a ajuns sa-l sustina si sa-i publice raportul astazi, la Editura Humanitas? (Nu discut aici calitatea si oportunitatea raportului!)
Dar, ce fel de intelectuali publici avem si cat de elastice le sunt principiile cu care ne omoara zilnic in texte absconse sau voit melodramatice si “cu carlig”? Eu, unul, am ajuns, precum Ulise, sa ma leg de catarg bine de tot, cu parame zdravene marinaresti, astupandu-mi urechile, caci numai astfel mai este o sansa de a putea fi critic si independent in gandire cu adevarat!
mda, de-a lungul timpului am incercat sa inteleg sa patrund in “tainele” demagogiei, si de asemenea am incercat sa vad care este momentul cand un om cedeaza diferitelor “ispite”. am incercat sa inteleg. am incercat sa trec cu vederea. si pot, intr-o oarecare masura sa trec peste unele lucruri, iar peste altele desi fac eforturi, totusi sa nu reusesc sa trec.
pot intelege un Alexadru Repan plin de indignare in anul de gratie 1989, facand tot un soi de apel la lichele printr-un gest memorabil ce va ramane in arhiva TVR: a scos un sul de hartie igienica (d-aia old fashion din reciclari abia procesate, iritanta) si i-a rugat pe cei care se stiu cu musca pe caciula ca inainte de a lua cuvantul sa se stearga la gura de rahatul mancat atata amar de ani. pot intelege ca ulterior, dupa vreo 15 ani s-a complacut in a fi invitat in concedii prin delta pe la festivaluri gen anonimul la initiativa unui mecena ca Sorin Marin (acelasi Marin prieten cu Vantu, cel cu marele grup de presa). e ok. e ok sa fii indignat si apoi sa o lasi mai moale. dar sa nu incerci sa mananci cacat after, atata tot cer, putina decenta. de la toata lumea. de la politicieni, de la oameni cu pacate. decenta. ai furat, te-ai bucurat de beneficii – bravo. dar nu manca cacat dupa. eu apreciez pe cei ce pastreaza un low profile. sa-ti fie bine si sa mimezi indignarea, sa incerci sa “faci din vorbe”, sa spui “ma bag pentru ca imi pasa”, ma bag pentru tine, poporul meu.
asta ma doare. efectiv e dureros. e jignitor. cat de prosti ne pot crede, pana la urma? cat de ignoranti? cat de naivi? cat de orbi?
si aici am incercat sa inteleg demagogul. nu am putut ajunge decat la concluzia ca un demagog adevarat trebuie sa creada cu convingere in discursul sau, oricat de fals ar fi ceea ce spune. becali, vadim, paunescu, basescu, si altii si altii-(si) TOTI- cand te uiti in gura lor- ai jura ca se perpelesc noaptea de problemele existente. sunt primii adepti, primii fanatici ai religiei lor. cred ca pentru cateva momente, atunci cand vorbesc, sunt total patrunsi de ceea ce spun. sunt acolo. sunt actori perfecti. in sensul ca un actor adevarat, daca joaca Richard III, ESTE Richard III pe toata durata spectacolului. ceea ce nu ar fi mare bai. pacat insa ca de aceste discursuri depinde intr-o oarecare masura viata noastra. a tuturor. “ma duc sa votez cu becali, macar ala e sincer si chiar ii pasa”. mda. du-te. istoria te va judeca asimilandu-te “poporului idiot” “stupid people-ilor” care nu au stiut sa cladeasca o natiune. pentru ca nu au avut lideri. dar ce bine ca au avut har. ce bine ca sunt toti poeti. pentru ca asta este. “Asta este!” . pe-o gura de raiu. subscriu parazitilor: sunt inofensiv, dar gandul meu e criminal!
corectie: Alexandru Repan era de fapt Rebengiuc. mea culpa
(shit happens)
Personaj in cautare de autor, ma las si eu surprinsa cu tine…
Buna,
Am citit in mare viteza cateva articole de pe blogul tau si m-am hotarat sa-ti las un semn.
Deocamdata de admiratie.
Maine (?), poate te voi critica sau vom polemiza.
Pana atunci, iti multumesc ca mi-ai daruit un sentiment confortabil. Mai exista si tineri care nu se uita la televizor de 7 ani:)
La multi ani!
eu nu mai am ce zice. s a zis tot. dar cel putin eu asta am in cap: momentan, traiesc intr`un prezent continuu in care ciudatii (sau cei care nu sunt ca ceilalti normali) uimesc pe cei din jurul lor. ori, cum am mai patit si eu, sa primeasca intr`un sens negativ priviri/cuvinte/pareri referitor la ceea ce sunt. si asta nu ma mai mira de acum.