Era un joc cu două seturi de cărţi. Unele erau roşii, iar altele albastre. Trăgeai pe rând cărţi din ambele seturi. Pe unele pierdeai, iar pe altele câştigai. Nu conta culoarea.
După 60-70 de încercări, subiecţii şi-au dat seama că trăgând cărţile albastre pierd mai mult decât trăgând cărţile roşii.
Experimentul a fost făcut pentru a analiza capacitatea de adaptare a subconştientului. Fiind cuplaţi la o serie de senzori şi aparate, s-a putut măsura transpiraţia din palmele lor. După zece încercări, palmele începeau să le transpire la un nivel insesizabil. Practic, inconştientul le transmitea subtil că cele albastre sunt statistic pierzătoare.
Daca ar fi fost mai atenţi, ar fi ajuns la informaţia “cărţile albastre sunt pierzătoare” mult mai repede. Ar fi economisit timp, ar fi câştigat valoare. Dacă acceptăm că valorea este informaţia în timp util.
Dacă nu este în timp util, este doar cultură generală de salon.
Dacă am nevoie de 6o-70 de încercări, ce folos? O maimuţă probabil şi-ar fi dat seama din 30-40 de încercări.
Dacă inteligenţa, cultura mă face să fiu neatent cu mine, fuck it.
Cum învăţ să-mi educ spontaneitatea?
spontaneitatea in ce sens ? ca si viteza de reactie sau…?
“O maimuţă probabil şi-ar fi dat seama din 30-40 de încercări.”
Un bou si-ar fi dat seama din prima ca rosu e castigator!
(adica taur)
Nu cred ca “spontaneitate” este cuvantul cel mai fericit ales pentru exemplul dat.
niet. iti educi spontaneitatea dar nu renunti la analiza. inteligenta = timp de reactie. s-a demonstrat ca oamenii mai inteligenti au in general timpi de reactie mai buni. sau invers?
din pacate functionam inca pe pattern-uri.
daca am fi sa credem chestia cu maimuta, atunci nu cred ca are treaba cu spontaneitatea, ci cu recunoasterea mai rapida a unor pattern-uri. iar miza are un rol extrem de important. ca daca o faci de amorul artei sau daca doar te joci, e mai greu sa te prinzi de niste chestii, dar cand toate simturile tale sunt ascutite la maxim, ca atunci cand ai urcat dealul in noapte, atunci recunosti mai usor orice tip de pattern. sau poate nu.
oricum, pentru a-ti educa spontaneitatea cred ca trebuie sa te dezbari de preconceptii (ceea ce mi s-a parut ca si faci) si sa savurezi ludicul (de) oriunde si de oricand 😉
Simon, care ar fi cuvântul?
fcb, s-a dovedit că “inteligenţa” dăunează uneori timpului de reacţie
jez, mă gândeam că spontaneitatea are nişte structuri care pot fi asimilate. Dacă joc mult timp un joc, îl voi juca foarte bine în mod spontan, dar pentru a ajunge la această liberă spontaneitate, a fost nevoie de multă practică şi antrenament.
Prin urmare, spontaneitatea poate fi un merit, poate fi educată şi antrenată.
da, poate fi. sau macar poate fi autoindusa, de vreme ce te poti “programa” sa fii in multe feluri sau iti poti induce un mediu/fond (de relaxare “activa” poate) care sa iti permita sa ti se aprinda beculetul destul de des 🙂
Cuvantul cel mai relevant pentru exemperimentul dat este INTUITIE. Nu Spontaneitatea (care tine de viteza de raspuns intr-o situatie data, si nu de procesarea informatiei la nivel inconstient)
“Parerea mea” 😛
PS: Spontaneitatea nu cred ca se poate cultiva. Cel mult se poate lucra (cu “ciocanul”) la “zidurile” inhibitive ce ne incetinesc timpii de reactie si raspuns. Aceste “baraje” cred ca sunt de doua feluri: culturale (tipuri comportamentale inculcate) si fiziologice (neurotransmitatorii)
Cultura ma face sa fiu neatent cu mine doar atunci cand ma expun indeajuns de mult cat sa ma considere vulnerabil si cel care nu ma cunoaste.
Fii spontan … Nu cred ca iti lipseste aceasta aditudine!
Pingback: Identitatea proprie este un rezultat afectiv | Adrian Ciubotaru