Toți dorim să contribuim cu ceva în jurul nostru, dorim ca gesturile noastre să schimbe ceva în lumea în care trăim și, la final, dorim ca viața noastră să însemne ceva pentru cei care ne-au cunoscut și pentru cei care ne vor cunoaște.
Oamenii au nevoie să contribuie cu propria viziune asupra lumii, să lucreze în numele a ceva mai mare decât ei înșiși, în numele unor idealuri, în numele unor vise. Este natura umană, fericirea nu se găsește pe o plajă tropicală, la fel cum visele noastre nu se împlinesc dacă câștigăm la loto.
Nu suntem împliniți tocmai pentru că această nevoie de a produce o diferență în lume rămâne nesatisfăcută şi probabil în această diferenţă se află o mare parte din miza prezenţei noastre aici.
Adevărata provocare începe dincolo de frontierele eului. Dincolo de aceste frontiere se află iubirea, se află generozitatea și dorința de-a transpune în realitate propria viziune despre lume. Dincolo de aceste frontiere ne regăsim pe noi înşine cu adevărat.
Un scriitor spunea că multe dintre problemele omenirii încep atunci când cineva nu poate sta liniştit în propria cameră și toate dramele s-ar naşte din această ne-linişte.
De ce acel erou din poveste nu poate sta liniştit la castelul părinţilor săi şi pleacă în lume? Le are pe toate: o situaţie (rodul muncii părinţilor săi), o împărăţie de moştenit, o familie care îl iubeşte, o căsătorie pregătită. De ce alege nesiguranţa de a pleca în lume pierzându-şi moştenirea şi siguranţa deja oferită? De ce îşi părăseşte “plaja tropicală” unde stătea liniştit, pentru a fi trădat de tovarăşii de drum, pentru a fi supus la tot felul probe, pentru a pentru a înfrunta zmei în numele unei recompense incerte (o prinţesă sau eventuala moştenire a împărăţiei părinţilor săi la întoarcere)?
De unde acest neastâmpăr și cum se face că tocmai în mijlocul acestei neîmblânziri natura umană își câștigă adevăratele drepturi?
Din dorinţa de A TRĂI… din toată inima 🙂
Literatura romana il numeste”drum initiatic.” In cazul fiului de imparat se crede ca nu va fi in stare sa conduca cum trebuie imparatia tatalui pana nu va trece prin o suma de incercari.
De aceea pleaca in lume. Da, si pentru ca este tanar si nu se poate linisi. 🙂
Exista apoi credinta ca toti ne-am nascut cu un scop in lumea aceasta si ca trebuie sa ne traim viata astfel incat sa gasim si sa indeplinim acel scop: world peace, saving the whales, writing books… Fiecare gaseste ceva.
Cu toate acestea Ghandi spunea ca orice ai face in viata este insignifiant. Dar este important totusi sa faci acel lucru.
Asa ca traim. Cu tot sufletul nostru, punand in miscare accelerata sangele, traind pentru acele lucruri care par mai presus de toate celelalte.
Frumos articol!
Cel mai important este ca fiecare din noi sa constientizeze misiunea personala. Acel ideal dupa care alergi toata viata.
Frumos articol.
Aș putea ușor să te scot din poveste și să amintesc de varianta contemporană a prințului ce pleacă de acasă. O face din cauza presiunii sociale. Apoi, din nevoia de validare familială, erotică, a grupului din care face parte, a persoanelor care au crezut in el, a persoanelor care nu au crezut în el etc.
Prințul nu poate primi moștenirea, căci ea se acceptă (și se dă) cu umilință. Iar prințesa promisă va fugi cu un haiduc viteaz…pentru că ele, prințesele, își caută eroii.
Nu sunt de acord cu ideea că toți s-au născut pentru un scop, pentru o misiune mai presus de ei înșiși. Lumea e plină de povești mici și umilințe. Cautarea misiunii, ideii, visului se aplică persoanelor (ca să folosesc un termen supralicitat) evoluate.
Mulți prințișori (aceia nu sunt prinți) pleacă de acasa pentru că sunt constrânși de propria conștiință și pentru că nu vor să poarte un blam, sinistru de-a dreptul, de RATAT… nu?:)
Andra, explicațiile sociologice și psihologice (valide până la un punct) nu epuizează explicația unei situații existențiale (aceea de a pleca de acasă).
Mare filosofie ! Plecăm pentru că vrem să le demonstram alor noştri (dar şi nouă înşine) că putem sta pe propriile picioare, că putem realiza lucruri chiar mai grozave decât ei (nu ne reuşeşte tuturor, însă). Mai plecăm şi pentru că vrem să scăpăm de tutela care ne face să ne simţim uneori ca nişte handicapaţi (dar după care plângem ân unele nopţi întunecoase, când nu ne vede nimeni).Unii pleacă pentru a trăi iubirea pe care familia nu o acceptă… Până la urmă, plecăm pentru a fi, buni sau răi sau aşa şi aşa, noi înşine şi atât.
Erata: în, nu “ân” !
Adrian, ba o epuizează. Nu degeaba am menționat pe oamenii excepționali, evoluați, artiștii poate, învingătorii etc. Aceia pot face subiectul articolului tău, pe care l-ai inceput (și continuat) generalizând pripit. Dacă ai făcut-o pentru stilizare și lirism e în regulă, dar nu e complet, prin urmare, nici adevărat.
Care dintre noi e cel care nu a epuizat răspunsul întrebării tale?:)