Am citit cateva articole si cateva bloguri despre ziua Romaniei si am nevoie de hartie igienica. Intr-o lume furibunda avem nevoie sa ne agatam de identitati construite propagandistic pentru a mentine iluzia unitatii grupului ce vorbeste aceeasi limba.

Patriot fiind, cum ar trebui sa sarbatoresc aceasta mirobolanta zi? Uitandu-ma la plicticoasele marsuri festive la TV? La aceleasi comentarii si documentarii despre istoria patriei noastre emotionante? Ar trebui sa ma duc la Belu si sa plang la fiecare mormant al inaintasilor nostri? Ar trebui sa mananc sarmale cu cozonac toata ziua? Sa citesc liturgic cateva pagini dintr-o carte de istorie sau dintr-o mareata poezie scrisa in aceasta acablanta limba? Ar trebui sa ma ingrijorez de scaderea sentimentului national la tanara generatie?

In genealogia mea sunt pe jumatate ungur si pe jumatate moldovean. Tot ce e intuitiv, melancolic si artistic imi vine de la partea moldava. Duritatea, pula si ofensiva culturala o simt barbara. Iubesc brutal tara asta, insa refuz sa traiesc romaneste ziua de 1 decembrie. Refuz sa ma las asimilat unei sistem ce-si creaza tentacule pseudo-culturale prin masinaria propagandistica a unui festivism tribal.

Avem nevoie de un anti-1-decembrie in care sa ne amintim de torna fratre, de peschesuri, de funduri de sultani, de Turtucaia, de vitejia in fata diktatului de la Viena si de comunismul profund asimilat de biserica, elite si de un popor predispus la onanism istoric. Sa nu ne mai cacam pe noi cu somnoroase pasarele/sa-mi bag pula-n gura lor/vai ce frig e la meteo/ranile ma dor.

What’s next? Vom dinamita cultura universala cu mamaliga? Vom inventa sarmaua pe post de gadget? Vom spune si peste o mie de ani asta-i viata, asta e, n-ai ce-i face?
Polonia a fost imparita de trei ori si a luptat cu cavaleria impotriva Panzer-elor si n-au facut pe ei cum am facut si inca facem noi.

Tot ce e bun in mine este ante-romanesc si tot ce ma preocupa acum este post-romanesc. Nu ma recunosc in lasitatea unor generatii precedente si refuz sa platesc nota de plata a dezorientarii generatiei actuale.
Desigur, limba romana este limba in care visam si in care putem spune “te iubesc”, si de va fi sa mor la 90 de ani intr-un sat din Nepal tot ‘pula’ voi spune, iar nu corespondentul sau in limba autohtona. Desigur, voi fi iritat de toti agaricii ce isi critica patria fara sa-i cunoasca istoria, fara sa-i asimileze cultura, insa e trista aceasta asumare circulara a unei identitati nationale, a unor mituri artificiale si a unei erectii titanice a unei natiuni cu a carei animal interior este o bezea fara dinti.

Nu-s insensibil, plang ori ce cate ori se canta imnul unei gimnaste, ma bucur cand un film romanesc are succes international si ma bucur ca pot vorbi cu un spaniol despre cartile lui Eliade si Culianu, insa mi se rupe inima cand vad tineri a caror singura grija e modul cum tara urineaza in mod festiv. Mi se rupe sufletul cand ii vad pe cei din diaspora cum idealizeaza tara intru melancolie sau cum sunt scarbiti de ea intru prostie. Ce-ai adus din tara in afara de dureri de cap? Si totusi se uita un lucru simplu: steaua in care credem fiecare dintre noi nu este colorata tricolor.