E singura carte, în ultimii ani, la care am simțit nevoia să mă reîntorc. O citisem acum 3-4 ani, iar acum, săptămânile trecute, am simțit nevoia să mă pierd încă o dată din labirintul ei.

E o idee de-a lui Pamuk (am auzit-o într-o conferință, dar e posibil să o fi citit și în Romancierul naiv și sentimental) în care m-am regăsit: Orice roman are un centru secret pe care noi, cititorii, îl căutăm de-a lungul paginilor.
Este o abordare paranoică, dar e singura posibilă. Doar astfel, căutând locul de unde țâșnesc sensurile, găsim mesajele pe care scriitorul le-a camuflat printre rânduri. Mai mult, doar astfel, ajungem să vedem într-un roman ceea ce autorul nu a văzut atunci când l-a scris.
După logica această – care o prelungeste pe cea a simbolului – o carte nu este doar a message in a bottle. Cartea devine și trebuie să devină o conversație: un dialog cu autorul și un dialog cu tine însuți.

Cartea neagră e un labirint plin de culoare și tot felul de uși în care inevitabil te pierzi. E o atâta bogăție de limbaj, atâta istorie, erudiție, poezie și chiar metafizică, atât de mult încât orice cititor e copleșit de lumea care se naște, se topește și se învârte în timp ce parcurge paginile aceste cărți.

Povestea romanului e simplă: soția – Rüya – pleacă de acasă (lăsând în urmă un bilet scurt), iar soțul – Galip – începe să o caute. Este un început detectivistic (în genul romanelor polițiste) care devine un adevărat maraton hermeneutic de-a lungul căruia, Galip își trăiește odiseea a căutării de sine. O odisee în care nu ai cum să nu te recunoști.

Deși Mă numesc Roșu a avut parte de mai mult PR, iar Zăpada a fost mai comentată (mai ales în Occident),  dacă este să cauți o capodoperă în tot ce a scris Orhan Pamuk, aceasta este Cartea neagră.