“Ca si cum ai tăia o păpuşă de cârpe şi-ai găsi înăuntru: intestine adevarate, o inimă care bate, sânge. Mult sânge încins, lipicios.”
Într-un fel, aceştia sunt oamenii ce se adună în romanul lui Palahniuk în urma unui anunţ plin de promisiuni:
“Writer’s retreat
Abandon Your Life For Three Months
Just disappear. Leave behind everything that keeps you from creating your masterpiece…”

Sunt oameni ce se transformă în obiecte pentru a se salva mai apoi ca oameni prin poveştile trăite şi suferinţele îndurate. Suferinţe cu călăi şi torţionari închipuiţi. Căci:
“Ca oameni prima noastră porunca e:
Ceva trebuie să se intample.”

 Adunaţi sub acelaşi acoperiş, scriitori întruchipaţi de personaje marginale trăiesc o dramă horror într-un soi de lagăr unde îşi spun poveştile. Deşi de la început, situaţia se arată diferită de aşteptări:
“- Aici nu-i deloc ce mi s-a dat de înţeles c-o să fie. Cum să fiu in stare să scriu ceva profund când mediul nu e… ideal?
– Ceea ce vă împiedică aici e ceea ce vă va împiedica tot restul vieţii.”

Vor sta captivi trei luni de zile într-un loc unde îşi trăiesc scene de canibalism, automutilare si auto-sabotare a propriei eliberări. Căci, dacă s-ar fi eliberat prea devreme, povestea captivităţii lor ar fi fost prea banală şi nu s-ar fi vandut.

Deşi prinşi, îşi strică şi îşi aruncă proviziile de mâncare, îşi înfundă yalele, strică centrala şi maşina de spălat, totul pentru a trăi la limita umanităţii, pentru a îndura suferinţele ce-ar face din ei viitoare celebrităti, oameni care au trăit ceva memorabil după care se pot face filme şi se pot scrie cărţi.Căci:
“Cel care se va putea lăuda cu cea mai mare suferinţă, cu cele mai multe cicatrice, acela va avea rolul principal în mintea publicului.”
Adeverind ceea ce unul din ei spunea:
“Câteodată parcă ne petrecem prima jumatate a vieţii căutând un dezastru.”

Îşi inventează probe iniţiatice, îşi fortează tipare ale succesului poveştii lor:
“Ca să acoperim toate segmentele de marketing, avem nevoie de doi tineri prinşi într-o dragoste adâncă şi deznădăjduită, ţinuţi departe unul de altul de un personaj crud şi rău.”
Doi dintre ei plănuiesc îndragostirea lor, iar unul (spre deosebire de majoritatea care şi-au tăiat degetele şi şi-au scos unghiile) îşi pune la cale tăierea propriului penis. 

Aparent romanul lui Palahniuk este o satiră horror construită cu măiestrie la adresa reality-show-urilor, a culturii divertismentului cu orice preţ (majoritatea recenziilor se opresc aici) şi o critică a societătii americane (“Americanii iau pastile pentru că nu se descurcă prea bine cu timpul liber. Suntem pastă când ne relaxăm. Nu există nici profit. Nici trofeu.”)

Totuşi, dacă provocările nu există, ele trebuie inventate. Ca probele într-o emisiune de jocuri şi concursuri.
“Există războaie pentru că nu recunoaştem că ne plictisim prea uşor.”

Este povestit doar ce poate fi vândut, este menţionat doar ce poate fi transformat mai apoi într-un film de succes, jucat de nume celebre.
“Fiecare privire în oglindă este o secretă analiză de piaţă. Ea este propriul său eşantion de public.”

Valorile sunt răsturnate, totul este suspendat pentru a stoarce noi sensuri, pentru a inventa noi ziduri de fapte “între tine şi realitate”.
“Sărăcia e noua bogătie, anonimatul e noua celebritate. Sminteala e noua sănătate mintală.”

Toţi au dreptate şi toţi au şansa de a se afirma. Orice lup este recunoscut ca lup.
“Oricât de idioată ar fi o idee a ta eşti condamnat să ai dreptate fiindcă e a ta.”

Totul este convenţie. Există un răsărit civil şi există un apus civil.
“Toţi ăia care stau la coadă cu o săptămână înainte de premierea vreunui film…
Toţi ăia sunt plătiţi să stea la coadă.”

Totul este un simulacru, iar dincolo de aparenţe se ascund sensuri ce legitimează acte imorale, idei fanteziste şi conspiraţii cu care publicul american este deja obişnuit:
“Într-un oraş cu un buget al poliţiei limitat, un ucigaş în serie notoriu e un mod eficient de-a schimba comportamentul populaţiei”
Rata infractiunilor scade când în zonă activează criminali în serie.

“Ca să devii un nume, spune Bucătarul Asasin, ai nevoie doar de-o puscă.
Aşa a învăţat el de mic, uitându-se la ştiri. Citind ziarul. “
 Bucătarul Asasin ucide critici de restaurante. Trimite o scrisoare firmei Kutting-Blok (cea care fabrică cuţitele pe care el le foloseşte) prin care le cere cinci milioane de dolari pentru a dispărea. Dacă va fi prins, numele firmei va fi asociat pentru totdeauna cu crimelor lui, le explică.
“Nu-i mare diferenţa între a dezosa un iepure sau un blogger cârcotaş care a afirmat că în constantine-le al finocchio pe care le face ar fi nevoie de mai mult sos Marsala.”

Într-o lume plină de compromisuri, santajul este o armă des folosită de personajele lui Palahniuk. Tyler Durden, Victor Mancini, iar acum, Bucătarul Anonim si Whittier.
Domnul Whittier este cel care a dat anunţul şi care a facut rost de bani prin santaj. Bătrân internat stârneşte mila asistentelor care se culcă cu el într-un fel de last mercy fuck. De fapt,  suferă de progerie, o boală ce te îmbătrâneşte prematur. E doar un puşti de 13 ani ce arată ca un bătrân de 70 de ani. Pentru a evita un proces de pedofilie, li se cere 10.000 de dolari.
“Ştii, nici muie n-am dat niciodata” îi spune uneia din victime.

Normele morale pot fi încălcate. Există cazuri celebre:
“Nimeni nu-i zice lui Mozart
curvă corporatistă
fiindcă a lucrat pentru arhiepiscopul de Salzburg
Nici pe Leonardo nu-l numim “vândut” sau “unealtă” fiindcă pentru aur a dat cu vopsea în
serviciul Papei Leon al X-lea şi al lui Lorenzo de Medici.
-Nu, spune Ducele, privim Cina cea de taină şi Mona Lisa şi habar n-avem cine a achitat nota de plată pentru ele.
Contează, spune el, ce lasă artistul în urma sa, opera.
Nu cum şi-a plătit chiria.”
 Totul se petrece după o hermeneutică clinică si impersonală:
“Fiecare genunchi înverzit în iarbă e un indiciu. Fiecare vânătaie e un reper. Pentru fiecare semn cu ochiul, chiţăit sau chicotit, există câte o căsuţă de bifat în formularul de primire a victimelor.”

Faptele umane se reconstituie prin obiecte:
“Ambele papuşi, spunea broşura aveau gâturi şi recturi adânci, potrivite pentru penetrare orală şi anală. Labiile, scrotul, rectul puteau fi întinse pentru a se acomoda aproape oricărei dorinţe. Păpuşile, spunea broşura, suportau ani întregi de satisfacere violentă şi susţinută…”
Iluzia unui perpetuum mobile hedonist.

Aceeaşi frică de plictis, aceeaşi angoasă de neant escaladate chiar cu preţul unor întâmplări horror:
”Ceva misterios trebuie să se întâmple.
Ceva periculos trebuie să se întâmple.”

Pseudo-miturile sunt atât de prezente încât melodia din Titanic pusă să cânte la un tonomat într-un bar e suficientă să stârnească dorinţa de violenţă.
Replici cinice desprinse parcă din Diavolul de îmbracă de la Prada:
“Am văzut poze cu oamenii ăia din lagăre, în spatele gardurilor de sârmă ghimpată, spune ea. Scheletele alea vii. Şi întotdeauna m-am gandit: ăştia ar putea purta orice.”

În ultimul stadiul al umilinţei, tot ce cultura oficială ne oferă pare iluzoriu. Un personaj se uită pe vizorul unei Cutii a coşmarurilor şi devine alt om:
 “Ce se întâmplă in Cutia coşmarurilor se întâmplă doar ţie. N-ai cu cine să împărtăşeşti experienţa. Nu e loc pentru altcineva.”

 Când nu e loc pentru altcineva, atunci când ceea ce simţi nu poti comunica, începe alienarea. Iar umanitatea din noi se arată a fi doar un simplu construct dizolvat în Ceilalţi:
“Unele povesti le spui şi le consumi. Altele, te consumă ele pe tine. Alte întâmplări – cele nedigerabile – te otrăvesc. Părţile cele mai rele din viaţa ta, momentele despre care nu poţi vorbi, te fac să putrezeşti în interior.”

“Civilizaţia functionează întotdeauna cel mai bine, zise Sora Justiţiară, vârând cuţitul sub o altă unghie, când există un bau-bau.”
 Cine nu recunoaşte aici critica politicii americane, critica mecanismelor prin care se fabrică eroi si călăi?

Reîntoarcerea la responsabilitate are accente păgâne şi inspiră un aer mistic de New Age:
“Ce-ai să faci azi? întreabă Veriga Lipsă. Cum ai să justifici? Muntele de animale moarte şi strămoşi pe care stai.
– Fiecare respiraţie a ta se datorează morţii cuiva. Ceva sau cineva a trăit şi-a murit ca tu să ai viaţa asta.”

Palahniuk reia multe din ideile cu care a jonglat şi în Stranger than fiction (2004) – o parte din acele povestiri sunt traduse şi pe acest site la categoria aferentă.
Oamenii nu-şi mai trăiesc viaţa decât prin prisma întâmplărilor ce merită a fi povestite. Trăim ca să avem ce povesti. Aici ar trebui să se recunoască multi bloggeri ce-şi orientează viaţa prin prisma calităţilor de poveste ale întâmplărilor personale. Trăibil este doar ce e povestibil. Restul e secret, e otravă, e traumă, e singuratate, e plictis.
“Sunteţi atât de prinşi în a vă spune poveştile unii altora. Mereu transformaţi trecutul într-o poveste ca să vă justificaţi. Vă digeraţi şi vă absorbiţi vieţile transformându-le în poveşti.”

Astfel, dincolo de satiră şi horror, romanul lui Palahniuk se arată o fi o excursie în arhetipul poveştii, în mitologia supravieţuirii şi umanizării prin poveste. Daca omul se crează prin poveste, realitatea poate fi vazută, vorba lui Searle, ca un proiect social în care privirea Celorlalţi, existenţa lor ca martori te crează pe tine ca om.

Oamenii sunt transformaţi în obiecte, iar obiectele sunt transformate înapoi în oameni. Un copil-vedetă a unui serial ajunge în timp un simplu veterinar ce pentru a deveni subiect/story este ucis de ziaristul dornic de-a crea o poveste. Nu exişti decât dacă cineva mărturiseşte despre tine.
Acelaşi lucru îl spune parodic şi următorul banc:
“De câţi culturişti e nevoie ca să înşurubeze un bec? De patru. Unul ca să înşurubeze becul, şi trei care să se uite şi să spună “Pe bune, frate, eşti enorm”.

Bântuiţii este cu siguranţă o carte-cult ce va deveni în curând lectură obligatorie. Este cartea unui Palahniuk pe deplin stăpân al tehnicilor minimaliste, este carte ce cuprinde povestirea Guts/Maţe pe care autorul a citit-o în turneele sale de promovare, povestirea ce provoca oameni din audienţă să vomite arătând încă o dată puterea cuvântului, este cartea ce uneori o poţi citi doar mestecând gumă parfumată pentru a tempera mirosurile sordide ale ultimelor trepte ale umanităţii pe care personajele le ating.
În fine, este cu siguranţă o carte prin care editura Polirom şi-a desenat o bilă albă traducând-o.

P.S.: A mai scris despre carte şi dailycrap şi luciat: O poveste cu poveşti.