Axiomele lui Eliade

0 Flares 0 Flares ×

La prima vedere, Istoria credintelor si ideilor religioase (HCIR – dupa titlul original) pare opera magna a unui savant ce-a desfasurat un imens efort enciclopedic pentru a prezenta o introducere utila in istoria religiilor din perspectiva diacronica (a dinamicii fenomenelor religioase). O data cu publicarea morfologiei fenomenelor religioase in Tratatul de istorie a religiilor (titlul impus de editorul Payot este inselator) parea naturala continuarea, chiar si dupa trei decenii (Tratatul a fost publicat in 1948, iar primul volum din HCIR in 1976), cu o istorie propriu-zisa, pe scurt citand, cu prezentarea a ceea ce s-a intamplat in durata timpului istoric, cu o serie de intuitii, experiente si idei religioase.

Privind insa mai indeaproape, HCIR este rezultatul unui filtru de interpretare ce a orientat clar selectia si semnificatia diferitelor “momente creatoare” prezentate in aceasta vasta sinteza. Astfel, avem cateva axiome prin prisma carora Eliade a dorit (a spus-o si-n prefata la editia in franceza) sa-si prezinte cercetarile de specialitate in perspectiva istoriei universale.
In mare, presupozitiile lui Eliade le stim cu totii:
– sacrul este o structura a constiintei, iar nu o etapa in dezvoltarea sa; ce naiba este sacrul implica o lunga poveste, eu il vad de multe ori ca o predispozitie a constiintei de-a conferi sens…
– a fi om sau mai degraba a deveni om inseamna a fi “religios”; pentru Eliade, religios este tot ce are legatura cu concepte ca adevarul, fiinta, sensul.
– exista o unitate a istoriei spiritului uman (ceea ce inseamna ca intre nostalgiile religioase ale  unui manager new-yorkez si ale unui agricultor indonezian nu exista diferente de structura)

Daca schimbi presupozitiile si cercetezi in mare parte aceleasi “documente”, rezultatul final va fi cu totul altul; a se vedea alte sinteze ale istoriei fenomenelor religioase prezentate de un Michel Meslin, Ioan Petru Culianu, J. M. Kitagawa (probabil cel mai eliadian dintre cei enumerati).

Anul 1969 (anul aparitiei Nostalgiei originilor) este prezent in exegeza eliadiana (Culianu, Mircea Eliade) drept un moment cheie. NO este o lucrare ce se remarca printr-o anume greutate metafizica fata de celelalte studii de specialitate. Daca inainte de aceasta etapa, Eliade indica o conceptie inspirata de Durkheim asupra sacrului (vazut ca opus profanului), in NO incepe sa se vorbeasca despre camuflarea sacrului in profan (pana la identificare), despre imposibilitatea de a ne imagina aparitia constiintei fara a conferi o semnificatie impulsurilor si experientelor omului etc. Daca inainte, sensul aparea la sfarsitul actului de interpretare (sacrul se revela ca opus profanului), acum sensul este creat de insasi cautarea sa (sacrul este camuflat in profan).
Impresia mea este ca HCIR a fost scrisa si orientata dupa acest nou tip de hermeneutica (ce isi crea propriul sens) ce se incadreaza intr-o interesanta dinamica a dezvrajirii.

Miza unitatii spiritului uman este una enorma. Ea ne indreptateste sa cautam porti de comunicare cu alte culturi, ea ne incurajeaza cercetarea istoriei popoarelor arhaice, ea ne alimenteaza visul unei transdisciplinaritati etc. Daca nu ar exista acesta idee, ne-ar interesa mai putin ce inseamna mana in culturile indoneziene, ne-am interesa mai putin samanismul, Milarepa, inmurile vedice. Toate acestea ar fi fost studiate ca niste curiozitati exotice si in cadrul unor discipline ce nu le-ar pune in adevarata lor valoare, iar nu ca niste contrubutii serioase la o istorie culturala in care toti ar trebui sa ne recunoastem.

Astfel, dupa aceasta scurta introducere, vom urma sa aflam in episodul urmator despre domesticirea focului, semnificatiile primelor morminte descoperite, despre aparitia limbajului si vanatorii paleolitici.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

4 thoughts on “Axiomele lui Eliade

Leave a Reply

Your email address will not be published.