La urma urmei, care este miza unui blog? Ce motivează oameni din toate profesiile şi categoriile sociale să-si ţină un jurnal public şi accesibil oricui?

După mulţi critici ai literaturii, prima carte modernă a omenirii a fost scrisă de Sfântul Augustin şi se numea Confesiuni. O carte în care cineva îşi povesteşte şi îşi asumă în mod intim şi în acelaşi timp public o identitate, o memorie a eului. Spui o poveste şi actul povestirii devine poveste, te reinventezi povestind fără să inventezi despre tine.
Augustin a făcut acest lucru simplu: a povestit despre el însuşi de când era mic copil şi până la vârsta numărării bobocilor. A povestit natural şi candid, cu imnuri plicticoase despre Dumnezeu, cu complexe de culpabilitate simpatice (se întreba dacă nu cumva a plâns prea mult când era mic, deranjându-şi astfel părinţii, regreta faptul că a furat în copilărie pere din grădina vecinului etc.) şi a creat astfel un precedent. Primul om care a vorbit prin scris cu el însuşi în faţa celorlalţi. Primul gest curajos a unui monolog oferit judecăţii celorlalţi şi posterităţii.

O primă concluzie ar fi că ideea de confesiune scrisă este un gest modern. Presupune asumarea unei identităţi conturate, a unui eu (subiect) care nu este confiscat în mod total ritualurilor comunităţii şi culturii din care face parte. E puterea de a începe o frază cu propriul tău pronume.

A două concluzie ar fi că un jurnal al faptelor tale trecute şi prezente este un gest de curaj, de expunere, de risc.

A treia concluzie ar fi că a ţine un jurnal este un gest formator care nu este deloc neutru evoluţiei tale spirituale. A povesti în scris despre ţine însuţi implică un proces regenerator, de transformare a propriei persoane.

A patra concluzie este că a ţine un jurnal este un act de libertate igienică faţă de îmbâcseala gândurilor tale care se freacă prea aproape de evenimentele trăite zi de zi.
A scrie despre micul dejun de acum câteva ore înseamnă a aerisi în mod simbolic intervalul temporal scurs între micul dejun şi gestul povestirii, înseamnă a încerca să oferi sens unei activităţi pe care o faci în mod automat.

A scrie despre o întâmplare înseamnă a crea o perspectivă a gândurilor tale despre acea întâmplare. Ocolul pe care gândurile îl fac prin scriitură le permite acestora câştigarea unei distanţe faţă de evenimentul povestit, o distanţă ce conturează un orizont simbolic ce poate revela multiple aspecte ale aceluiaşi eveniment. Scriind de două ori despre acelaşi mic dejun (pe care în mod normal îl trăieşti mecanic) este imposibil să nu se ivească un sens camuflat în această banală activitate.
Prin scris, luminezi o umbră, pliveşti o nedumerire, oferi o aripa unui gând timid și neconturat.

A cincea concluzie rezultă în mod natural din cea anterioară: când aduci în discuţie libertatea, chestiunea responsabilităţii apare instant. Există o responsabilitate hermeneutică faţă de evenimentele trăite, faţă de persoanele întâlnite şi faţă de gândurile avute. Dorinţa de libertate faţă de propriile limite spaţio-temporale o surmontăm prin creaţie (creație care ne va prelungi viaţa în memoria celorlalţi din alte spaţii şi alte timpuri).
Dacă dorinţa de libertate este structurală, atunci creaţia este o datorie umană, este chipul cel mai firesc pe care-l poate lua condiţia umană. A fi însemnă a fi întru creaţie.

A şasea concluzie se leagă de riscurile şi consecinţele actului de a povesti prin scris un trecut îndepărtat sau recent, un trecut fizic sau mental. Scriind despre ceva, reconstruieşti acel ceva de pe alte coordonate. Un trecut povestit se schimbă cu fiecare rememorare. Povestindu-te pe tine, ajungi la limita în care eul tău se reconfigurează între cel care povesteşte şi cel care este povestit.
Gestionez un gând, manipulez un trecut, schimb o autoperceptie, susţin un prezent şi prefigurez un viitor. Trecutul devine fluid prin povestire şi ne oferă libertatea de a ne schimba.

Dacă-mi privesc trecutul prin prisma unui refuz, totul va capăta aura care-mi va justifica laşităţile prezente. Dacă în povestirea trecutului, refuzul devine acceptare, spectrul care irizează acel trecut se va schimba substanţial.
Manipulăm zi de zi un trecut, modelăm zilnic poveşti, cârpim neîncetat intrigi şi schimbăm macazul cu viteze uimitoare. Dacă într-o zi, în diferite situaţii, eşti refuzat de zece ori, trecutul tău va deveni umbra care-ţi va scoate la iveală situaţiile precedente de refuz, îţi va confirma destinul tău evident (de a fi refuzat) şi te va consola cu vocea subţire a diavolilor proprii.
Dacă eşti acceptat de zece ori, un soare va răsări în trecutul tău și va lumina destinul tău special şi unic, iar umbrele se vor retrage pentru a confirma minunea de care te bucuri acum. Dacă voi afla că voi lua premiul Nobel la toamnă, cu siguranţă voi găsi în copilăria mea semnele miraculoase ale genialităţii mele indisciplinabile şi ale traiectoriei măreţe de mai târziu.

Trecutul este în mod constant manipulat pentru a putea topi prezentul în filtrul cu care vom privi viitorul. Prin scris, nu facem decât să fim contemporani cu renaşterea permamentă a ceea ce este specific uman.

Modernitatea faptului de a ţine un jurnal este reglată prin conlucrarea mai multor factori: o responsabilitate socială, o dorinţă de libertate, înclinaţia firească către creaţie, orgoliul legitim de a deveni vizibil dincolo de graniţele tale şi interesul sincer faţă de propria evoluţie prin actul socializării publice cu ţine însuţi.
Actul public al exprimării gândurilor tale este un gest de factură etică, nicidecum un exhibiţionism gratuit, o epatare de salon sau o expresie a unor indivizi marginali. Este modul prin care prezenţa simbolică a celorlaţi conturează coerentă identităţii mele care se manifestă prin cel mai originar şi demn gest uman: creaţia.
În orice jurnal prezenţa celorlalţi creează fundalul gândurilor celui care scrie. Ceilalţi nu pot fi abstractizaţi ca potenţiali cititori, prin urmare, a scrie un jurnal este un gest profund dependent de procesul de socializare, proces ce este considerat (în toate cărţile de psihologie) a fi esenţial pentru supravieţuire, maturizare, evoluţie.

Dacă Dumnezeu a murit, poveştile noastre şi-au pierdut (prin tăcerea unui răspuns) cel mai mare receptacol. Dacă cerurile au devenit opace pentru visele noastre, atunci privirea celorlalţi a devenit ascultarea unei rugi.
O întâmplare nepovestită este secretul ce te va macina, o poveste nescrisă este că o prăjitură pe care eziţi să o oferi celorlalţi şi care în final se va strica. O zi fără sens este că o dihanie ce-a intrat în tine şi-a murit acolo.

Dacă Dumnezeu a murit, noi suntem singuri. Dacă sunt singur, ceilalţi devin vitali pentru fiinţa mea. Interconectarea, interdependenţa o simt în globule. Nimeni nu mai moare acolo, populând o hartă de dincolo de viaţă. Cu toţi murim aici, lăsând un urmă o poveste, lăsând în urmă ceea ce vom fi pentru totdeauna atunci când nu vom mai fi.

A scrie despre tine însuţi trebuie să fie că marketingul unui zâmbet.